Testament sau “Nimeni nu poate gândi coerent fără un pretext mai puternic decât simplul fapt că are timp liber s-o facă” (John Fowles)

Cred că sunt un aprig apărător al culorilor. Le iubesc.

Iar o culoare nu este neapărat doar o nuanţă din cadrul spectrului vizibil şi invizibil, nuanţă a curcubeului; aşa cum s-au obişnuit să perceapă unii.

Culoare este orice obiect. Orice lucru. Chiar şi gând.

Mai ales că gândurile sunt materiale.

 

Desigur, depinde cum priveşti. Iar dintr-un  moment al vieţii_ şi cum vrei să priveşti. Ce vrei să vezi.

 

Ador culorile, tonalităţile, umbrele şi luminile. Mă fascinează reflexele. Mă înnebunesc.

Probabil aceasta este vocaţia mea. dacă există vocaţii. Cert este că mă fac să plâng. Nu, nu zic că bocesc de fiecare dată când văd ceva. Este o senzaţie de plâns. Un car ce sapă în interior (cu diferenţa că nu sunt din lemn) şi face o rană tot mai adâncă şi mai adâncă.  Creează o senzaţie tot mai plăcută şi mai frumoasă. Oare senzaţiile pot fi frumoase? Deşi, am plâns şi cu adevărat.

 

Scandalizant, pentru unii, însă iubesc pictura şi tot ce e pictural mai mult decât o parte dintre oameni. – Nu m-am referit acum la ucigaşi, hoţi, cei degradaţi… ci la oamenii de rând cum se spune – Da, afirm fără jenă că ţin mult mai puţin la patrie şi tradiţiile moşilor şi strămoşilor decât la artă. Artele plastice, îndeosebi. Chiar şi la casă nu cred că ţin într-atâta.

 

…acum că tre’ să plec nu mă preocupă atât greutăţile de care mă tot atenţionează lumea, cât faptul că nu voi avea cum să pictez. Mă doare în cot că voi sta în cămin, posibil cam mizerabil, departe de rude şi de prieteni, într-un oraş unde nu cunosc nimic şi pe nimeni. Mi-e indiferent că am de mers mai bine de 12 ore până ajung la destinaţie. Că nu ştiu nici măcar unde se află destinaţia propriu-zisă. Ştiu că mă voi descurca. Habar n-am cum, ştiu că voi reuşi.

 Acum mă doare că mă despart de pictură. (Pentru un timp. Că nu voi putea să fiu stăpâna tuşelor.)

 

Îmi făceam ieri bagajele şi-mi era trist. Adică, de-a dreptul aiurea.

Nu pot să iau cu mine trusa cu toate celea. [Mi-am promis numai că pun nişte foi şi cărbune presat + câteva creioane moi. Dar  nu se compară.]

Însă, chiar şi dacă aş lua trusa, pânzele etc. nu m-ar ajuta foarte mult. E vorba de proces…

_ei, la urma urmei aş putea să pictez şi afară. Mi-aş găsi un colţişor uitat de lume şi-aş sta acolo. Cel puţin atunci când n-ar fi prea frig. Dar ce să fac cu lucrările? Acasă lumea s-a mai conformat cu mirosul de vopsea. În cămin nu sunt sigură că va fi chiar aşa. Şi mai este şi problema spaţiului. +…

Aoleu……..

Uneori îmi doresc cu adevărat ca peste tot în lume să existe ateliere dotate cu tot felul de echipamente necesare unde să poţi veni simplu şi să creezi cât încape în tine. Neavând nicio importanţă cine eşti şi de unde vii.

…

Ştiu că spun prostii, visez şi îndrug verzi şi uscate. Dar sunt în postura unui om constrâns de situaţie.  Nu exclud că stau cu ochelarii pe nas şi-i caut în jur.

De proastă.

 

Sigur, am de muncit. Voi căuta oportunităţi pentru a picta şi pe pânză. Spun şi pe pânză, pentru că am obiceiul să pictez în minte. Indiferent unde şi cu cine sunt. Şi la orice oră. În transportul public, pe stradă, în cafenea, singură şi când sunt cu vreun cunoscut desenez şi pictez. În gând. Cel de alături nici n-o bănuieşte şi totul se desfăşoară ca şi de alte ori, cu alţi oameni. Iar eu întind pânze şi modelez imaginar lumea. Uneori exclam „ce frumos! Ce tuşă reuşită sau ce culoare!”. Şi mai că nu sar în sus. Dar virtual. Pentru că pe alt plan sunt la dezbateri sau discuţii  cu cineva. Sau traversez strada la roşu şi sunt atentă la autoturisme. Pot să ţin un discurs şi, în acelaşi timp, să conversez cu tonalităţile şi culoarea.

[Dacă n-aţi cunoscut încă nebuni, să ştiţi că citiţi textul unuia dintre ei. Sunt nebună de arte.]

 

Hm,

Veneam la computer cu gândul că o să scriu despre plante. (Şi-)un testament. Totuşi, se pare că mă interesa mult mai mult  problema picturii.

 

Deh, trebuia să vorbesc despre nesimţirea oamenilor de a creşte plante doar pentru a le comercializa, despre ceea că plantele au şi ele drepturi (la existenţă, spaţiu, iluminare, irigare, curăţare şi multe altele), despre ceea că mi se pare foarte urât că florile sunt crescute (de multe ori) nu pentru că grădinarul le iubeşte, ci pentru că lumea le cumpără… În fine, doream să spun că nu vreau să mi se pună flori pe mormânt (dacă voi avea unul) – e inuman să le distrugi viaţa doar pentru atâta lucru -  şi să mi se pună coroane din flori artificiale – sunt  oribile, foarte urâte (poate din cauza că nu sunt făcute cu dragoste), în orice caz, mă îngrozesc de-a binelea. În plus, cele din urmă nu putrezesc aşa uşor – gândiţi-vă la circulaţia elementelor în natură. (Mă rog, cât sunt vie zic verde-n faţă că nu-mi place să mi se dăruiască flori vii, cum scrie la chioşcurile specializate. Da’ pomenesc şi ceva despre moarte. Poate va nimeri vreunul dintre cititori la înhumarea mea şi va ţine cont de dorinţele mele. Poate.)

Şi, nu cred că este nevoie să distrugi pomi pentru a face sicrie. Nu cred că va fi mare scofală dacă voi fi înmormântată direct în pământ, fără multe lucruri ce se pun în coşciug (culmea este că faraonii, de exemplu, sunt criticaţi şi astăzi pentru faptul că li se puneau diverse obiecte în piramide pentru ca să le poată folosi în viaţa de apoi. Bine că nu avem obiceiul de a omorî  rude, animale şi sclavi şi a-i pune cu noi…).  Vroiam să zic şi despre picturile mele. Nu am idee ce să se facă cu ele când o să mor. E o dilemă pentru moment.

Erau  multe de spus, însă erau.

(Da, şi pentru a picta fac parte din societatea de consum, dar poate există unele lucruri unde putem echilibra starea lucrurilor.)

 

Ştiţi,  cineva [ca să-mi pună sare pe rană şi să mă bucure înaintea plecării – de fapt persoana nici nu ştie că plec, e o persoană terţă], mi-a transmis o invitaţie la vernisaj. Minunat! Aşa că, fie că pe 23 septembrie la ora 16 (de oră nu sunt prea sigură, că la noi totul are loc cu întârziere), fie în alte zile între 10.00-17.00 merg să văd lucrările lui Andrei Negură. La Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi. Apropo, se pare că şi când o să ajung la Sibiu reuşesc să merg la o expoziţie (în octombrie). Şi pe urmă, mai fac incursiuni la multe expoziţii.

 

Şi totuşi va fi timpul când o să pot să pictez când şi cât am chef!

Am văzut mai ieri fotografia unei picturi extraordinare. M-a lăsat fără replică. Poate voi vedea şi originalul vreodată.

Piet Mondrian “Grey tree”.

(Alte poze ale lucrărilor acestui artist pot fi văzute inclusiv şi aici)

~ de Angela Zaporojan pe septembrie 21, 2008.