Tocană de limbi cu sos de prostie. de lene, cer scuze

…şi: bla, bla, bla.

Urmează un text de doi centimetri. Scris în fuga mare.

Nu, aşa nu se mai poate! Zău!

Nu ştiu cum voi, dar eu deja sunt sătulă până peste cap de unele expresii, cuvinte etc.

Primesc un mesaj, al doilea, al zecelea_ şi în fiecare este cel puţin un cuvânt în engleză!

Surioara mea, cred, a vrut să bată recordul. Ultimului răvaş de la ea conţine cca. 50 % englezisme, vreo 0,02% cuvinte româno-ruse (ceva între) şi restul în română.

Acum stau şi mă gândesc, oare nu ne ajung cuvinte-n română?  (DEX-ul e-alături, pentru cei care au nevoie de el. Căutaţi şi alte dicţionare.)

Uite, intru pe-un blog, intru pe altul; sun pe cineva (sau mă sună) şi peste tot expresii englezeşti. Şi, înţeleg eu, uneori nu găseşti (nu există sau nu ştii) echivalentul în limba maternă şi-atunci îl indici pe cel care-ţi veni în minte. Dar, de câte ori putem spune foarte simplu lucrurile în română şi Nuuuuuuuuuuuu, trebuie să fie-n engleză (de cele mai multe ori)  sau altceva.

Mda, mă  enervaţi.

Înainte, din câte am observat, se folosea franceza. [Atunci engleza încă nu era „I-a putere”.]  Şi, copiii de boieri, cei care aveau parte de carte, făceau ce făceau şi ziceau o frază-două în franţuzească. Ce frumos_ arătăm că suntem poligloţi. Da, şi nu toţi ştiu/cunoşteau sensul respectivelor cuvinţele. (Mă rog, acum e mai uşor_ posibil. Oriunde întorci capul, te aşteaptă engleza. – Nu zic că e rău să fie utilizată această limbă. Pur şi simplu câteodată „ne depăşim atribuţiile”. Iată, mergeam adineauri cu un maxi taxi şi-am cerut să oprească în faţa alimentarei. „Care???” Iar la explicaţie_ „Aaaaaaaaaaa, dap’ acela-i Minimarket. Aşa-i spun toţi.” Aşa scrie pe frontispiciu. În realitate, e o alimentară obişnuită. Oare stăpânii acesteia se simt mai bine că acolo e indicat Minimarket şi nu Alimentară? Sau poate au un câştig sporit din aceasta? Şi câte şi mai câte! La Căuşani era o reclamă „Shoes nu ştiu de care”. Mai jos – şi traducerea. Hm. Majoritatea persoanelor din împrejurimi cunosc (în cazul bun) franceza, engleza – foarte puţini. În special (înţeleg engleza) unii tineri, care nu-s aşa mulţi la număr.

Bun, dacă tot eşti nevoit să traduci, dacă vrei să ai clienţi, de ce să te mai joci cu „palavrele”? O fi vreun mecanism economic (nu psihologic) ascuns?) Nu înţeleg. Adică nu vreau.

Îmi amintesc cum citeam unele cărţi ale scriitorilor români şi mă enervam. Atâta franceză! Unii exagerau chiar deja: erau chiar şi jumătăţi de pagină scrise numai în limba galilor – fără traducere (iar pe atunci nu ştiam boabă de franceză – acum ştiu doar una, tot mi-ar fi greu). Era aşa distractiv_ „Boul la poartă nouă”.

Aşa-i că folosim uneori alte limbi şi pentru că ştim că vom fi înţeleşi? Iată, dacă primim replica „nu înţeleg”, spunem în română [etc.] frumuşel. Da’ aşa cum e foarte probabil/uneori sigur că celălalt  va pricepe_ la ce bun să ne chinuim?

Mamă_ ce rea m-am făcut. (După ce am dat de domnul cu Minimarketul am decis să plasez aici ceva. Rezultat – vedeţi prezentul text şi „publicitatea” la „Noi vorbim Româneşte Romaneshte” (doar că fac reclamă fără a urma pasul cu comentariul, respectiv,  indicarea “haosului” in lista de bloguri – nu-mi plac „vânzările-cumpărările” de acest fel.). E puţin diferit mesajul acela, însă tot nu strică şi utilizarea diacriticelor şi a cuvintelor netrunchiate. Atunci când este posibil.  Uşurează lectura. Perceperea. (deşi există şi situaţii surpriză, când apar semne de întrebare în locul diacriticelor…)

– Ştiu că e greu uneori, însă se poate!)

PS: „de doi bani”, vrusem să scriu.

Ah, da. Da’ dacă decade monopolul englezei, care limbă va lua locul francezei, englezei, spaniolei şi italienei (ultimele în cazul României, mai mult)?

~ de Angela Zaporojan pe august 18, 2008.