Un text (august 2008)
Fost-am zilele trecute pe la Zaim, satul de baştină al tatălui meu, şi revin cu „impresii”.
- De fapt, va fi un ansamblu de gânduri răzleţe – care m-au atacat atât în Chişinău şi Zaim, cât şi în alte câteva localităţi. –
…microbuzele sunt pline până la refuz, ca şi întotdeauna (deşi nu e sfârşit de săptămână sau zi de sărbătoare); să pui nişte sos şi zici că-i o cutie de gingirică… Mda, nu am altă opţiune: urmez cursa Chişinău-Căuşeni, din Căuşeni merg pe jos – e târziu şi nu prind ultimul maxi-taxi pân’ la Zaim.
În realitate, aproape nimeni dintre cei ce au urmat ruta dată nu aveau nevoie de a ajunge la Căuşeni_ ci în alte orăşele sau sate… – M-am „bucurat” că încă nu s-a rezolvat problema transportului – tot în R. Moldova înapoiată mă aflu.
Drumul_ până la plecare mai este puţin timp… băbuţele cu „şerveţele umede şi uscate şi alte nevoi” sunt la locul lor şi anunţă ce marfă au „cântând”. În maxi-taxi e cald. Ne delectăm cu frecvenţele Radio Nova. Cineva dorea să asculte Russkoie Radio, însă şoferul era prin gară şi domnişoara şi-a pus căştile. _mai bine nu le punea: era în spatele meu şi muzica aia se auzea mai puternic decât cea de la boxe. Deh… La pornire şoferul a închis radioul, dar fata… Bine că concura cu zgomotul drumului.
Chişinăul e plin de copaci uscaţi! Mi s-a spus încă pe la începutul verii că în pădurea de la Ciocana sunt mulţi pomi numai buni pentru tăiat, dar aici era mare de uscăciuni în afara unor păduri! Serviciile responsabile n-au grijă, ca de obicei. Nici nu m-a mirat, de fapt. – Ne obişnuim, într-o măsură, că la noi lucrurile sunt aiurea. Abilitatea omului de a se deprinde cu toate. […Sper că cel puţin la toamnă vor rezolva situaţia…]
A! de mult timp tot vreau să zic de culorile otrăvitoare folosite de oameni. Lumea face uz de nişte nuanţe oribile: clădiri, panouri, haine… de-un colorit „că la soare te poţi uita, da’ la ele – ba”. Sunt tonuri care urmează să atragă atenţia – acesta e scopul – dar care „violează” vederea. Realizez că am pretenţii cu atât mai mult cu cât muncesc în lumea culorilor (arte plastice), dar chiar aşa lucruri să-ţi placă… Şi deseori nu e vorba tocmai de „îmi place sau aşa fac toţi”, ci şi de marfa prestată – nici nu ai de unde alege. În mare parte, de vină e uzul cam „inadecvat” al posibilităţilor tehnicii actuale. Uneori cred că s-ar face mult mai bine dacă, acolo unde este posibil, s-ar lăsa tonul natural… (Există şi în natură unele culori stringente – în cazul animalelor veninoase, de exemplu. Dar dispunem de o paletă atât de largă!)
…Cobor înainte de a ajunge la Căuşeni – pentru a scurta puţin drumul. Astfel, am de mers numai vreo 4-5 km pe jos – dacă mergeam de la autogară – vreo 8.
Copaci uscaţi sunt şi aici. Doar că majoritatea – parţial, nu ca şi cei din capitală (mai târziu am constatat că şi nucul din sat, care este încă de pe timpul Celui de-al Doilea Război Mondial – are peste 60 de ani – a căpătat câteva crengi uscate…).
!
!
!?
De data asta chiar mă mir – pe marginea şoselei observ o mulţime de păsărele moarte. Nu sunt grămadă şi nu par a fi împuşcate de copii. Apar la fiecare câţiva paşi_ bănuiesc că s-au otrăvit sau o fi dat vreo boală în ele… ori nu mai ştiu (de la căldură nu puteau pieri chiar atâtea). Şi nici de foame. Mi-a părut rău că n-am studiile necesare pentru a le face autopsie şi a constata cauza. Şi mai rău – nu cunosc pe nimeni interesat cui i-aş putea spune… Aşa că, urmează ca ele să dispară simplu, neobservate. Apropo, muriseră recent – încă nu erau în stare de putrefacţie.
Mă gândesc – când ne „modernizăm”?! – Pe margine, de rând cu hoiturile păsărilor şi pietricelele, se observă mult grâu risipit: cădea în timp ce era transportat de pe câmp. Da, prostia omenească – nu preţuim destul de mult ceea de ce dispunem. Undeva oamenii mor de foame şi sete, păzesc cu grijă fiecare picătură de apă de ploaie… iar noi vărsăm apele menajere, reziduale în râuri. (Ulterior tot de-acolo primim apă „potabilă”.) Suntem iresponsabili şi cam inumani. (În general, stăm rău la capitolul „valorifică ceea ce ai” – deseori mulţi înţeleg ce-au avut abia după pierderea acelui ceva (de la obiecte la oameni etc.). Şi nu vorbesc doar de Basarabia. În 2007, când eram în Federaţia Rusă, am rămas „trăsnită” la vederea unor loturi enorme de pământ lăsate în paragină. Erau fertile, dar lumea nu le prelucra: oamenii simpli n-aveau bani, cei care-i aveau – nu doreau. Iar în jur domnea sărăcia. Până la urmă, le-au procurat nemţii (nu toate, desigur). – Cel puţin nu se vor pierde aiurea.)
Hm, culmea „coincidenţei”. În Zaim tot sunt o parte de pământuri arendate (sau deja cumpărate – ?) de germani. Au stat nefolosite cât au stat, şi au venit străinii să le folosească… – Doar la noi e mai bine să construieşti: farmacii, bănci, localuri pentru distracţie_ Nici măcar instituţiile de învăţământ nu prea sunt în atenţie… Apropo, moldovenii tot fură, ca de obicei. Chiar şi dacă produsele încă nu sunt coapte, chiar şi dacă nu au nevoie de ele.
[Am uitat să pomenesc de deşeurile ce se zăresc oriunde. Şi de nucii ce se întind de-a lungul şoselelor pentru a contribui la purificarea eterului, iar când se coc nucile_ pentru a nimeri (nucile) pe masa cumpărătorilor. Radiate şi poluate. Tot la colectarea substanţelor nocive contribuie şi pepenii verzi şi galbeni/alte legume şi fructe vândute pe marginea drumurilor]
În Zaim n-a plouat de mult. Peste tot inundaţii, plouă chiar şi în satele alăturate_ aici mai că nu-i secetă. De fapt, aşa se întâmplă în fiecare an.
Sărăcia e la ea acasă, ca şi-ntotdeauna.
Oamenii muncesc de se spetesc. Cei înstăriţi se-mbogăţesc. Mulţi pleacă. Foarte mulţi. Locaţiile principale: Federaţia Rusă şi SUA. Mai rar Italia sau alte state. La ruşi – cauza primordială: cunosc limba; în SUA… Aici e o poveste frumoasă. Îmi place cum americanii atrag oamenii – Moldova e plină de Biserici sau cum să le zici ridicate/finanţate de SUA – propovăduiesc baptismul. (Religia/credinţa, indiferent care, este o cale aproape sigură de a manipula lumea.) „Misionarii”ajută populaţia să plece-n State, dacă dă dovadă de zel religios (aşa se întâmplă-n Zaim, în alte localităţi nu ştiu). Iar cei ajunşi acolo ajută cunoscuţii şi rudele să vină-n „tărâmul posibilităţilor”. (Nu cunosc mai multe detalii. Scuze.) În orice caz, termin cu două concluzii:
1. Spre deosebire de timpul când erau creştini ortodocşi, devenind baptişti, o parte ascultă regula şi nu fumează+nu consumă alcool (!). Doar trebuie să scape de strânsoarea R.M…. E îmbucurător, totuşi, că nu mai deranjează nefumătorii.
2.Statele Unite ale Americii controlează subtil situaţia din alte ţări. Că doar nu e vorba numai de ceea ce se vede! Şi aici ei au dezvoltat o întreagă reţea, un mecanism complex, cu diverse instituţii şi persoane. Ce să-i faci, dacă dispun de putere…
Putere. Iată că şi aici se dă lupta pentru putere. Bunica s-a apropiat cu o revistă – pe urmă am văzut că e un buletin informativ editat de şi despre PL. „A venit la mine o femeie şi mi-a zis să-l votez pe aista (arăta poza lui Chirtoacă). Mi-a spus că-i primar la Chişinău. Tu cu cine-mi spui să votez?” Mă gândeam serios: şi totuşi, cum să soluţionezi problema dreptului la vot fără a discrimina pe cineva, dar şi fără a lăsa lucrurile pe seama unor persoane care nu prea înţeleg ce şi cum? Generaţia buneilor mei (născuţi în 1932 (cei din partea tatălui)) a trecut prin multe lucruri, puţini dintre ei s-au bucurat de atâta şcoală de câtă avem parte noi sau chiar şi părinţii noştri. Ei au făcut studii „şi la români, şi la ruşi”, minţile le-au fost umplute cu multe informaţii. Puţini dintre ei conştientizează starea de lucruri. Hm, ce să mai! Şi cei ce-nţeleg calcă-n străchini, iar ei… Toţi suntem atât de manipulaţi.
…Calea ferată e aproape nefolosită. Mi s-a acrit sufletul când am numărat doar două trenuri trecând în decursul unei zile (înainte, în timpul copilăriei mele, erau zeci). Problema Transnistreană. Calea ferată trece prin Tighina (acum – Bender). Şi sunt restricţii. Nimeni nu câştigă. Doar cei „de sus”. Mai ales când te gândeşti că transportul feroviar este cel mai ieftin tip de transport terestru. În general, în ultimii ani au apărut multe incomodităţi din cauza acestei probleme_ chiar şi numai la nivel de transport. Multe trenuri zac fără întrebuinţare, unde a fost posibil, s-au găsit soluţii alternative,dar inconvenabile, s-a trecut la transportul auto, pe care l-am criticat încă la început, deşi n-am pomenit despre toate aspectele.
…multe lucruri s-au schimbat. Foarte multe. Însă nu văd prea mult bine. Cât regres…
N-am ajuns să văd două lucruri pe care le ţin minte încă de când eram mică de tot. Cocostârcii. În interiorul satului există un cuib de cocostârci, făcut pe un „stâlp de tensiune înaltă”. Există de mult, mult timp. E un fel de simbol, chiar. Zaimenii se bucură de venirea lor în fiecare primăvară. Pe parcurs poate nu mai ţin cont de prezenţa lor, dar este un aer de bine, de fericire, că aceştia sunt. De ani de zile. N-am ajuns în acea parte a satului. Dar vreau să sper că cuibul cu locuitorii lui e la loc…
N-am ajuns să revăd nici casa unde cândva era localul şcolii primare şi unde au învăţat: Alexei Mateevici, Vasile Cijevski (membru al Sfatului Ţării), Petru Cărare şi Ion Ungureanu. „Casa” a fost abstract spus – este o clădire părăsită, neîngrijită, parţial ruinată, fără geamuri etc. De obicei în astfel de locuri se fac muzee, dar n-ar fi stricat nici dacă pur şi simplu cineva ar fi reconstruit-o şi-ar fi stat acolo… Dar asta e de domeniul visului.
Mergeam spre Chişinău mai mult tristă, cu acea stare de spirit când îţi iei rămas bun de la tot, de parcă nimic nu va mai fi. Sau ştiind că nu mai este loc pentru nimic…
În Chişinău: toate-s vechi: aceleaşi panouri publicitare, bisericile americanilor (şi nu numai), fumători, vagabonzi, lume grăbită, lume care înjură, copii ce imită maturii, flori cumpărate şi dăruite, deşi nimeni nu are nevoie de ele, nunţi cu duiumul, şoferi ce trec pe verde şi-s gata să te lase fără de viaţă, drumuri ca vai de ele… şi toate sunt privite de parcă trebuie să fie altfel, dar e bine şi-aşa: „lasă, trece”…
…În lume e război.




toate sunt adevarate ,daca ar depinde de noi …..
daca ar fi fost altfel nu ajunjeam in spania