Romanticii secolului nostru. XX (fragment)

E secolul XX.

Înaintea erei noastre, în afara ei, după ea sau_ între ere.

E secolul XX.

Indiferent de unde începi să numeri: din faţă, din spate, din stânga sau dreapta, oricum o să dai de secolul XX. Orice secol e secolul XX. La fel cum poţi spune că fiece secol e secolul I sau V sau niciunnul, dacă presupunem că omul n-a inventat noţiunea de secol.

E secolul XX_ prin urmare_

E secolul XX.

Fizicienii_ şi filosofii afirmă că omul trăieşte în timp şi spaţiu – în fiecare punct al spaţiului pe care corpul său îl ocupă în fiecare moment. Bine. În general, putem compara lucrurile din viaţă cu noţiunile din matematică_ noţiunile (matematice) arată următoarele: rezultatul unui experiment este / se numeşte [un] eveniment. Viaţa – evenimentul – este consecinţa unui experiment. Bine. Omul – evenimentul – este urmarea vieţii – experimentului. Experiment – experiment. Cine a spus că rezultatul unui experiment nu poate servi el însuşi drept un experiment? Şi aşa cum în urma unui experiment e posibil s-apară un număr variabil/divers de evenimente, oamenii sunt diferiţi, cu toate că suferă de unele similitudini. E bine. Iar acţiunile oricărei persoane constituie experimentele ei. Per ansamblu, toate lucrurile existente pot fi privite ca rezultatele unor experimente şi surse pentru altele. Bine. E foarte bine.

Numai că, omul, trăind în timp şi spaţiu, s-a simţit nevoit să stabilească nişte limite pentru timpul şi spaţiul în care trăieşte. În mare măsură aceasta s-a întâmplat din cauza fricii, o frică care e mai aproape de disperare, poate într-un sens şi frustrare, decât de spaimă. Dar există şi spaimă, într-o doză destul de mare chiar. Doar că omul se minte cu felurite nimicuri, îşi distrage atenţia în mod conştient, deşi acţionează ”conştientul din inconştient”, pentru a nu fi nevoit să privească (din proprie iniţiativă şi fără emoţii) ”condiţiile vieţii” (gen timp şi spaţiu), să le strângă mâna şi să meargă într-un rând cu acestea, poate chiar la braţ, dacă nu-i sunt ocupate… Adică să accepte existenţa acestora, nu să fugă de ele, după cum tinde de multe ori.

În fine, de bine-de rău, omul a stabilit nişte limite, undeva convenabile lui, undeva nu prea, dar a făcut-o şi pe aceasta. Deşi_ nu s-a simţit mai fericit. E doar un drog halucinogen pe care / sau ale cărui doze trebuie să le schimbe în permanenţă, pentru că a ales starea de alienat dintr-un ospiciu – societatea ale cărei reguli le urmează – nu neapărat totalmente, dar într-o măsură mai mare decât îşi poate imagina. (poate că).

E secolul XX, prin urmare. Dar lumea mă minte că este 23 iunie 2008, ora 22 şi 48, sau 10.48 p.m., după cum amăgesc alţii, zicând ”e aceeaşi idee, doar o altfel de notare”… {urmează un zâmbet tipic american } Iar eu spun că este un moment după o ploaie superbă, sub un cer plin de nori luminoşi – iluminaţi de fulgere, când o bună parte din lume face ceva, iar alta se bucură de o ”metamorfoză” etc.

E secolul XX. Timp şi spaţiu.

Întrucâtva, omul – {fie un individ din masă, care nu prea vrea să gândească}– îmi aminteşte de un arestat ce-a evadat fără a auzi sentinţa – decizie conform căreia posibil era achitat – şi se ascunde prin lume, fuge, încearcă să fie cât mai asemănător cu cei din jur, cu scopul de a nu se deosebi de şi în această mulţime, pentru a nu fi judecat şi osândit.

Mi-a venit în minte imaginea unei pedepse aplicate în China pe vremuri (îndepărtate). După cum se spune – că eu nu mi-amintesc să fi avut ocazia să mă delectez sau să fi fost martor ocular la aşa procedură – persoana găsită culpailă (ah da, pare-mi-se era cea mai straşnică pedeapsă) era situată  într-un butoi cu… rahat (sensul direct al cuvântului, fecale) iar deasupra era pusă o sabie, astfel încât cel vinovat trebuia să facă o alegere: ori să se înece-n fecale, ori să moară de sabie. Frumoasă pedeapsă_ ce-ar fi catalogată azi drept inumană de către pretinşii ”apărători” ai drepturilor omuluişi de către cei ”drogaţi” de aceştia. Iar lumea de azi (că pe cea de ieri n-o cunosc decât din relatările subiective ale altora – orice opinie devine/e subiectivă pentru altcineva) o văd tocmai aşa_ într-un butoi cu rahat şi cu un paloş deasupra. Rahatul îl asociez cu societatea – cu masa, turma ce nu gândeşte decât în direcţia supravieţuirii, doar în partea despre care crede că îi convine.  Paloşul – cu societatea – cu condamnările şi ”otrăvirile” zilnice pe care ţi le oferă când încerci să te rupi de ea, să fii TU, EU, EL sau EA, masa folosind un singur pronume personal: NOI – restul – intruşi, criminali, anormali… Etichetaţi. şi  batjocoriţi. Moarte în ambele sensuri, dar prin diferite metode.

E secolul XX. Acum, după un timp, un timp în urmă… oricând.

E secolul XX.

Freud stă la masă şi răsfoieşte un teanc de ziare. Observă – şi în jur, şi în pagini – acţiunile omenirii pe care mâine le va explica, căutând  răspunsul în inconştient, în instinct, unde-o fi, iar lumea îl va cita, admira şi va spune ”da, are dreptate” sau invers ”e nenormal!” fără ca să încerce să înţeleagă: 1. ce-a vrut să arate psihologul, 2. dacă e de acord cu ideea, dacă-i convine – dacă vede adevărul în ea… evident, asta în cazul în care a auzit de Freud. (Freud_ ce mâncare de peşte mai e şi aceasta?!) Iar poimâine, Un Alt Freud va observa lipsa de imaginaţie a lumii şi va zice ”stai, neică, aici pot să fac bani… ăştia nu judecă!” .

La un colţ de stradă Camus, Kafka şi Orwell îl aşteaptă pe Nostradamus pentru a-i spune: ”Bine-ai făcut, Nostradamus, c-ai scris totul cifrat. Ei nu ştiu decât frică şi frică – la toate gradele de comparaţie. Nu vor să gândească. Lasă-i să se chinuie cu prevestirile tale… şi-oricum, au inventat horoscoape, zodiace, magii… o mulţime de lucruri pe care le iau ca atare, făr’ a-ncerca să priceapă ceva.”

…şi numai departe, într-o fundătură, într-o mizerie e te sperii, Fowles încearcă să facă curăţenie şi exclamă: ”Vezi, fiule, ai început şi tu să devii magician. Îţi depăşeşti limitele (în gândire).”…

 

E secolul XX. După cum poate fi secolul I, sau V, sau niciunul.

~ de Angela Zaporojan pe iunie 24, 2008.