Planeta copiilor (2007, primăvara)
E soare.
E vară.
E bine.
Undeva răsare un fir de iarbă – o rază de lumină – iar florile îi mângâie chipul şi-l ascund de soarele torid. Dar nu e iarbă – este visul unui copil, al unui copil zglobiu ce a adormit sub nucul bătrân din grădina bunicii.
E soare.
E vară.
E bine.
Priveşte! Un fluture alb gâdilă cerul şi sărută coroniţele florilor. Însă nu este un fluture – e faţa rumenă, scăldată de lumină a unui înger ce zâmbeşte.
E soare.
E vară.
E bine.
Uite! Un nouraş întârziat aleargă pe cerul blând şi din neatenţie sparge cupa de aur, astfel încât lumina se pierde în marea de azur. Dar nu-i adevărat. Nu norul este cel care a muşcat soarele, ci mânuţa caldă a copilului ţi-a acoperit ochii.
E soare.
E vară.
E bine.
Şi pe întinderea albastră răsare un fulguşor abia vizibil. Este porumbelul păcii ce-aduce linişte şi speranţe. Ba nu, nu este decât privirea senină a micului ştrengar ce scrutează orizontul.
E soare.
E vară.
E bine.
Auzi? Vântul jucăuş stă la taclale cu codrul măreţ, povestindu-i isprăvile din timpurile vechi, din secolele uitate. Ei, bine! Vezi că nu eşti atent? Ascultă mai bine! Ei, acum ai înţeles? Aşa, ai dreptate. Este şoapta dulce a piciului ce spune toate năzbâtiile pe care le-a realizat împreună cu tovarăşii de breaslă în această zi plină de aventuri. Hm! Parcă e un clopoţel zglobiu!
E soare.
E vară.
E bine.
Un îngeraş a atins cu aripa aurită pufuşorul unei păpădii şi i-a suflat coroniţa plăpândă. A fost picioruşul fraged al copilului ce zbura pe câmpul înflorit. A fost îngeraşul părinţilor.
E soare.
E vară.
E bine.
O picătură de rouă a sărutat icoana tăcută a florii de salcâm, care a tresărit străluminată de un zâmbet fulgerător. A fost micuţul cu gură dulce care a sărutat chipul sfânt al mamei, dăruindu-i fericirea supremă.
E soare.
E vară.
E bine.
O albinuţă gingaşă gâdilă ochii luminoşi ai floricelelor şi numără picăturile de nectar. Linişte! Copilul învaţă să citească – este una dintre primele victorii pe care le poartă!
E soare.
E vară.
E bine.
O frunză se joacă de-a Baba-oarba cu umbrele şi luminile zilei. O frunză doineşte dragostea şi dorul, fiind acompaniată de maestrul vânt. Un copilaş zglobiu se ia la întrecere cu timpul şi se-ascunde în desişul pădurii. Un copilaş cântă vestita melodie: „Floricele pe câmpii…”.
E soare.
E vară.
E bine.
Pânza umbrelor jucăuşe, a umbrelor verzi, a umbrelor de atlaz se destramă. Răsare soarele. Lumina inundă lumea. Căldura atinge fiinţa firavă a naturii. Ba nu, nu-i adevărat – copilul a făcut ochişori şi somnul dulce a fost înlocuit cu dulceaţa zilei de vară.
Copilul a ieşit în prag, zicându-i întregului pământ: „Bună dimineaţa, lume!”.
Şi de-aceea e soare!
De-aceea e vară!
Copilul zâmbeşte.
Şi-i bine!
E-atât de bine!
Este un text ceva mai vechi. Nu pot să spun că îmi place prea mult. Are muşchi, are oase, dar n-are aer. E ca şi cum l-am stropit cu apă vie, dar n-am aruncat şi niţică apă moartă.
Şi totuşi, spre deosebire de alte articole ceva mai “îmbătrânite”, îl postez pe acest blog. Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit zilele astea de el. În plus, vreau să-i dau viaţă. Poate dacă îl pun aici o să-mi vină mai multe idei ce şi cm să fac cu el. Ei, şi ca să fie informaţia completă – îl scrisesem pentru un concurs, şi-am luat locul I-i_ daşi, tot mai mult îmi dau seama că nu merită – Nu pot să zic, poate el era cel mai bun dintre toate, însă, am mai spus, eu ştiu că ceva îi lipseşte.
Cu timpul o să-i ofer totul. O să-l fac_ text.