30 februarie 2008_

sunt 19 ani…

E destul de interesantă situaţia [şi stresantă, de altfel]. De obicei lumea se bucură, doreşte să fie felicitată, luată în seamă atunci când îşi sărbătoreşte ziua de naştere (“sărbătoreşte” – nu m-am referit la activitate, la fast, ci la existenţa/trecerea zilei însăşi). Eu, din contra, mă simt foarte stresată (încă de-aseară). Mi-aş dori atât de mult ca toţi să uite de mine şi să nu mă caute nimeni… Este greu de imaginat cum răspund la apelurile telefonice sau cu câtă frică porneam acuma calculatorul_ de parcă aş fi un infractor ce fuge de poliţie… :)  Ei, ce să-i faci. Până acum, totuşi, şi-au amintit de mine numai părinţii+bunicuţa din Rusia şi o colegă (mi-a trimis un mesaj încă la ora 00.07 cred că pândise momentul ). Ah, uitasem de Orange, care m-a felicitat cu ocazia zilei de naştere încă ieri şi cică mi-a oferit în dar 20 min de convorbiri cu cei dragi_ (de parcă am pe cine să sun). A fost destul de bine, prin urmare. Sper să ţină tot aşa - mai exact, ca până la sfârşitul zilei să nu mă mai deranjeze nimeni (şi să nu se deranjeze). M-aş bucura sincer

Of, ce hăbăucă mai sunt. Tot spun că nu vreau să fiu luată în seamă astăzi, dar n-am arătat încă motivul. Iertare. …De fapt, nu este nici pe departe faptul că sunt alintată, ci, pur şi simplu urăsc când cineva îşi aduce aminte de mine doar în această zi (eventual şi de alte sărbători). Este oribil_ să exişti în mintea cuiva numai câteva zile pe an… Mă simt umilită. Nu ştiu, poate nu e-atât de rău (alţii parcă se bucură), însă eu nu suport chestia dată_ Mare scofală, să-ţi amintească reminderul (la telefon, pe internet, indiferent unde) că există şi aia şi tre’ să-i urezi “La mulţi ani!”, deşi nu vorbeşti cu ea de foarte mult timp (cu lunile, anii…) - te gândeşti la persoana cutare doar “de sărbători”! Ce fericire! În plus, mă irită când cineva se simte obligat să mă felicite pentru că o făcusem şi eu… Degradare! Nu am nevoie de atenţie falsă, după cum nu-mi place nici mie să iau o persoană în seamă, dacă nu mă interesează cu adevărat. Dacă-i atrag cuiva atenţia, înseamnă că nu mi-e indiferentă. (Deşi, nu întotdeauna pot să arăt foarte des că ţin la aceasta - un exemplu sunt rudele mele din Federaţia Rusă…  :(  )  Şi încă, nu-mi e plăcut când îmi e trimis un mesaj nepersonalizat, care e pur şi simplu păstrat pentru astfel de-ocazii. În fine, astăzi este o zi teribilă, şi din păcate nu am unde să evadez        Dar dacă tot o să se găsească  lume ce mă va felicita făr’ ca să-i pese, o s-o rog doar un lucru: să vină cu astfel de treburi la data de 30 februarie. Se primesc şi vizitele cu întârziere – a doua zi (31 februarie). Vă mulţumesc anticipat. Şi un merci pentru-nţelegere (dacă am parte de-aşa ceva).

am 19 ani…

Mă tot gândesc de ieri (îmi adusei aminte şi eu de nişte cuvinte): “Dacă absenţa ta nu contează, nici prezenţa ta nu va conta.” (nu cunosc numele autorului)… Oare pentru cine contează absenţa mea? În afară de rudele mele, am găsit doar o singură persoană. _sper că pentru ea chiar contează dacă sunt sau nu sunt…

În orice caz, eu mi-am zis singură de dimineaţă, şi ştiu că sunt cuvinte sincere “La mulţi ani!”

Partea a II-a.

Revin astăzi cu ştiri noi (e 13 iunie – cât pe ce să scriu februarie ).

Of, nu e totul aşa de rău. Chiar e destul de bine.

În primul rând, mă gândeam ieri că trebuie să precizez ce-i cu momentul “19 ani” pe care l-am reluat de câteva ori în diferite forme. E, pe de o parte, vârsta [desigur], dar de fapt nu la informaţia aceasta mă axam. _ Pur şi simplu, cândva, când eram mai mică, sora glumea pe seama mea “o să mori ca şi Iulia Haşdeu, dacă înveţi/citeşti aşa mult…”. Păi bine, am deja 19 ani, şi încă n-am murit… Această repetiţie este, de fapt, o victorie pe care o sărbătoream (în gând). O stare.

Şi pe urmă, temerile mele s-au soldat cu puţină bătaie de cap – m-au mai felicitat (ieri) doar două persoane: una este o rudă îîîîîîîîîîîîndepărtată (nu mă prea pricep la gradele de rudenie ), o prietenă destul de bună [a văzut mesajul meu "La mulţi ani!" pe care-l plasasem la messenger - e un mesaj dublu: pentru mine şi pentru o colegă născută într-o zi cu mine (apropo, suntem foarte diferite), dar nu pot să afirm (n-am dovezi) că din cauza asta şi-a amintit - în principiu ştie când e ziua mea de naştere, mai ales c-o felicitasem şi eu când a fost cazul...]; iar cea de-a doua… cea de-a doua e o fostă colegă, căreia tot îi urasem câte ceva la ziua ei de naştere… Dar, spun sincer, mi-a făcut plăcere să discut cu cea din urmă Au fost vorbe simple şi la locul lor .

Iar azi… a fost cât se poate de reuşit.

De dimineaţă aveam de dat BAC-ul (şi mă gândeam că s-ar putea să mai spună cineva câte ceva – mai ştiu unii şi pot zice vreo vorbă), dar a trecut bine (adică partea cu felicitatu’ – realizez că paranteza aia e cam aiurea şi te cam duce-n eroare, dar aşa simt că tre’ să o pun). Am ajuns devreme şi nu prea era lume, iar mai târziu, am întâlnit doar colega născută într-o zi cu mine şi recunosc -NE-AM FELICITAT RECIPROC- din toată inima. (Cei alţi câţiva colegi întâlniţi nu cunosc de 12 iunie-ziua-mi de naştere – iar dacă au aflat, n-au scos totuşi niciun cuvânt). Am scăpat.

După masă – D*****! Puţin cam jenată şi simţindu-se incomod. Uitase să mă sune ieri şi a făcut-o doar astăzi. Jenată ca jenată, însă eu m-am simţit fericită – nu pot să-mi explic de ce, dar chiar îmi doream să nu sune-n ajun. Aşa că_ E BINE

~ de Angela Zaporojan pe iunie 12, 2008.