Chipul ploii(2007, aug.)
Plouă. De trei zile plouă.
Plouă. Şi-i atât de frig, deşi-i vară.
Privesc cerul înlăcrimat şi trist, dar nu-i văd chipul. Şi nici lacrimile nu i le mai observ. Şi mi se face-atât de greu.
Închid ochii şi-ascult ploaia, dar n-o aud. Paşii ei par a fi undeva departe-departe. Departe…
Şi eu sunt departe. Şi-această depărtare mă omoară, or, cel puţin, îmi otrăveşte viaţa. Dar poate că nu ea mi-o otrăveşte, ci…
Cineva mă strigă – cine-ar putea fi, doar nu e nimeni acasă, doar toţi au plecat încă ieri?! Întorc capul – e ceasul. Deci, timpul mă cheamă. Timpul. Dar unde? Undeee?…
„Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme… “
…
Da, adevărat ai vorbit, bădiţă Mihai, adevărat.
Plouă.
Astăzi am zărit o frază ce mi-a amintit de propria-mi existenţă: „Citim – înseamnă că trăim” (evident, enunţul l-am tradus din limba rusă, doar mă aflu-n Federaţia Rusă – deja de 20 de zile (Aoleu!!!) – şi-aici n-am alte cărţi în limba română (cea mai dulce limbă din câte-am auzit vreodată!) decât Istoria Românilor (Vasile Vasilos), pe care-am luat-o pentru a mă-ncălzi în zile ca cea de astăzi…). Într-adevăr, cărţile şi lectura înseamnă viaţă, o viaţă cât se poate de plăcută. Desigur, cineva ar putea să nu fie de acord cu mine şi cu fraza în cauză, însă eu exprim propria mea opinie, o opinie la care am tot dreptul şi care nu-i încurcă nimănui (bănuiesc…).
Plouă.
Îmi amintesc destul de vag cum mama mă-nvăţa să citesc şi de primul Abecedar. Ţin minte doar anumite imagini, cuvinte…, şi faptul că era în limba rusă (sincer vorbind, îmi pare-atât de rău că prima carte pe care-o ţineam în mână; primul meu „manual” nu era în limba mea maternă, mai exact – paternă, în fine – în limba cea mai apropiată de inima şi de toate trăirile mele. Păcat că şi primele cărţi /reviste /ziare pe care le citeam cu-atâta „sete” nu erau nici ele în limba română. Astfel, doar după multe lecturi am devenit un prieten adevărat cu grafia latină. Ce păcat…). Dar şi mai puţine lucruri mi-amintesc despre „Albinuţa” atât de dragă nouă. Iar despre studierea grafiei latine aproape că nu ţin minte nimic. Desigur, îmi amintesc puţin cum făceam cunoştinţă cu alfabetul român la şcoală, însă puteam să citesc (într-o anumită măsură) deja şi-n limba română la momentul în care-am călcat pragul clasei întâi. Ştiu doar că mama mi-a deschis porţile alfabetului român, în rest… Dar mai multe despre nectarul dat, nu pot să-mi aduc aminte. Şi mi se face cam frică: oare nu-i decât o impresie, o înşelare? Însă această „impresie” este atât de puternică, atât de veridică. Şi pe urmă… Nu, cred că-i mai bine să încetez aici, pentru a nu lungi prea mult vorba, căci „vorba lungă – sărăcia omului” după cum zice şi proverbul (Doamne Sfinte, de când nu am mai auzit vreun proverb român!), şi-n plus, acum nimic din tot ce-a trecut şi s-a „poleit” cu praf nu mai poate fi întors sau schimbat, aşa că să lăsăm aceste lucruri „înghiţite” de timp şi de istorie-memorie şi să nu mai pierdem clipa de faţă, clipă atât de SCUMPĂ!
Plouă.
Privesc cerul fumuriu şi-ncerc să citesc cuvintele magice scrise pe-acest pergament de plumb de către peniţele verzi ale pinilor bătrâni, scribi cu ani mulţi în spate. Privesc, privesc, privesc…, însă totul e-n zadar. Oricât nu m-aş strădui, nu voi putea să citesc nici măcar un slogan, deoarece în clipa-n care mâna vântului aşterne vreo hieroglifă, braţele numeroase ale ploii au grijă să şteargă fila cenuşie, de parcă n-ar vrea să fie divulgate anumite taine, de parcă n-ar vrea să pierdem timpul cu tentativele zadarnice de a citi ceva din „miturile naturii”.
Plouă.
Şi-aud în spate zgomot. Sunt paşii timpului. Nu pot să-l văd, însă-i simt respiraţia – când rece ca gheaţa, când fierbinte.
Şi simt cum totul îngheaţă şi cade-ntr-o stare de lâncezeală, de amorţire. Şi numai Memoria rămâne trează. Doar creierul şi sentimentele iau foc. În rest – NIMIC.
Plouă. Dar nu mai e ploaia de-afară. Nu mai e ploaia ce mă (ne) (zd)robeşte de trei zile. Nu. E ploaia din mine, din privirea mea.
Privesc afară dar nu reuşesc să văd ce se petrece-acolo.
Privirea-mi se opreşte pe luciul geamului şi nu vrea să se mişte de-acolo. Rămâne împietrită. Rămâne neclintită.
Fac o sforţare, dar – nimic. Nu pot să mă mişc şi nu văd decât chipul meu, care se oglindeşte pe suprafaţa umedă a sticlei. E-atât de rece. E-atât de trist. E-atât de îndurerat, fiind rănit de suliţele ploii.
Groaznic!
Rămân înfiorată!
Rămân debusolată!
Privesc în sufletul meu şi văd că eu sunt altfel – imaginea mea interioară este opusă celei proiectate de penelul luminii şi-a ploii. Uite, eu nu sunt rece şi nici tristă, deşi deseori cei ce mă văd spun acest lucru. Nu, în nici un caz. Pur şi simplu eu nu obişnuiesc să râd, să ţip şi s-arăt toate stările lăuntrice pe chipul meu – la ce bun? Nu cred că-mi poate fi de mare folos. Şi-n plus, întotdeauna mă preocupă anumite gânduri, întotdeauna caut ceva în mine (deşi, recunosc, uneori nu ştiu ce anume, dar simt că este ceva foarte şi foarte important, ceva ce nu poate şi nu trebuie în nici un caz să dispară din mine, de altfel…). Îndurerată? Nici asta, deşi, dacă mă gândesc mai bine, înţeleg că s-ar putea ca năprasnica căutare a acelui „ceva” magic sau a vreunui răspuns la veşnicele întrebări ce mă frământă să lase vreo umbră pe chipul meu. Însă nu e-o umbră de durere, ci, mai degrabă, de nedumerire, de…
Da, uite că acu chiar sunt nedumerită (poate şi puţin întristată, dar nu mult; de îndurerată nici nu ştiu ce-aş putea să mai zic…). Oare de ce atâta lume mă-ntreabă: „de ce eşti tristă? S-a întâmplat ceva?”? şi de ce nu vrea nici în ruptul capului să mă creadă când spun că nu sunt deloc tristă şi nu s-a întâmplat nimic – dintr-odată mă-ntreb: da’ ce-ar fi trebuit să se întâmple? ei la ce s-or fi gândind? – şi impresia dată este e-ro-na-tă? Din ce cauză toţi o ţin una şi bună? Şi, la urma urmei, ce, n-am dreptul să fiu şi eu tristă? Şi dacă tot mă-ntreabă atâta şi nu cred o iotă din tot ce spun, de ce nu-ncearcă să mă scoată din această stare? De ce? (Of, câte „de ce-uri” pot fi!) Oare chiar e-atât de greu să-nţeleagă că nu sunt TRISTĂ, şi cu-atât mai mult – ÎNDURERATĂ, ci pur şi simplu sunt adâncită-n gânduri /vise /proiecte şi scopuri…? Oare chiar nimic din tot ce simt nu se observă? Oare trăirile mele interioare nu se răsfrâng pe chipul meu? Şi chiar şi ochii – oglinda sufletului – tac? Sau poate că nimeni nu vrea să privească mai atent şi să citească totul în ochii mei? Dar, atunci de ce mă tot întreabă şi mă fac să pierd timpul cu fel de fel de explicaţii? Şi-apropo, de ce când le răspund că sunt liniştită pentru că sunt îngândurată, până la urmă, deşi nu cred că nu sunt tristă, toţi îmi spun: „da’ tu ştii că nu-i bine să gândeşti atâta?! Ştii că toţi oamenii care gândesc mult ÎNNEBUNESC şi mor rapid???”? Oare chiar şi acest lucru poate să-ncurce pe cineva? Oare ei n-au momente când doresc pur şi simplu să gândească şi să se retragă-n castelul din interior (da, recunosc că la mine aceste „clipe” se repetă destul de des, mai tot timpul, însă ce pot să fac dacă am şi iar am la ce să mă gândesc? Ce să fac dacă vreau s-ajung să am o „gândire de elită”, cum zice John C. Maxwell?)?…
Aoleu!
O lacrimă mi se prelinge pe chip. Nu, nu pe cel adevărat. Nu. E vorba de chipul ce se refle…
Stop!
Dar poate că această faţă reflectată-n pânza ploii este o copie a trecutului meu?! Poate că ea mă reprezintă pe mine cea de odinioară, de cândva (dar de când?), de care-am cam început să uit? Şi poate de asta „Ea” pare-atât de tristă şi de rece? Poate că suliţele nepăsării mele o rănesc, şi nu lăncile ploii o fac să sufere?
Privesc atent chipul palid, înlăcrimat. Am impresia că nu ploaia-i distruge, încetul cu încetul, conturul abia vizibil, ci (ne)memoria mea face-acest lucru, senzaţiile mele noi (şi tari?) înăbuşă trecutul meu şi-ncearcă să şteargă şi puţinul care-a mai rămas. Îi privesc ochii. Straniu, dar ei sunt vioi, mai exact – agitaţi. Parcă vor să-mi spună ceva, parcă…
Ia stai, frate!
Dar nu cumva acest chip, adică „eu cea de odinioară”, adică „eu cea reflectată”, amintirile mele şi toată viaţa mea de cândva reprezintă acel „ceva” pe care-l caut atâta şi pe care nu vreau /nu trebuie să-l pierd?!
Vreau să mai privesc figura oglindită, însă o picătură distruge totul.
Păcat, dar…
Plouă. De trei zile plouă.
Aud paşi. Cineva mă strigă.
„E timpul”, îmi zic…
„- De ce eşti tristă? S-a întâmplat ceva?”
Încremenesc. Iară???!
Lasă un Răspuns